Încă din timpuri străvechi s-a crezut, în mod greşit, că romii ar fi venit din Egipt sau din alte locuri, fapt pentru care în ţările europene li s-au spus aţigani ori ţigani - ca în Balcani, Ţara Românească şi Moldova, egipteni/ faraoni - ca în Transilvania şi Ungaria, tsiganes - în Franţa, gipsy şi travellers în Anglia, sau gitanos - în Spania.

                Pentru a şti cine sunt vechii romi, pentru a le cunoaşte limba si originea, a fost nevoie să treacă mai multe sute de ani, până când maghiarul Wali Istvan şi-a dat seama că limba rromani este de origine indiană. Wali Istvan, fiind student la teologie, în Olanda, a remarcat o asemănare izbitoare între limba vorbită de colegii lui indieni şi, cea vorbită de rromii din Ungaria. Dar mai era încă drum lung până a se şti cu exactitate cine sunt rromii şi de unde vin ei.

                Există mai multe legende care vorbesc despre o ţară a rromilor şi multe poveşti, de-a dreptul fantastice, care relatează lucruri şocante despre rromi, dar cărora nu trebuie să li se dea crezare pe deplin. În afara acestor poveşti şi legende, ceea ce trebuie menţionat este că ţara de origine a rromilor a fost India, iar limba rromani este o limba neo-indiană. Momentul plecării strămoşilor rromilor se spune a fi fost, după cei care au cercetat aceasta problemă, cândva, între secolele al III-lea şi al XI-lea.

                Cercetătorul englez Donald Kenrick considera că plecarea rromilor din India s-a produs în secolul III d.Hr., când şahul Ardashir (224-241 d.Hr.) cucereşte şi transformă nordul Indiei într-o colonie a Persiei (Iranul de astăzi). În aceste condiţii, strămutarea vechilor rromi s-a produs treptat şi într-un mod paşnic, bogaţia Imperiului Persan atrăgând tot felul de lume acolo. Printre noii sosiţi se aflau şi numeroşi muzicanţi, cunoscuţi pentru talentul lor. Există trei versiuni ale acestei fapte, fiecare pornind de la insuficienţa muzicanţilor din Imperiul Persan, de unde şi necesitatea aducerii lor din India.

                Profesorul francez Marcel Courthiade, care a citit o cronică scrisă de arabul Al Utbi în secolul al XI-lea d.Hr. - este de părere că plecarea vechilor rromi spre vest, către Europa, a avut loc la începutul secolului al XI-lea, mai exact în data de 21 decembrie 1018 .

                Pasajul din “Cartea Yaminilor” a cronicarului arab Al Utbi, vorbeşte de o năvălire ce se afundă cu mult mai departe înspre est, în India, până la Kannauj, la 82 km nord-vest de Kanpur. Kannaujul era cea mai bogata zonă şi avea populaţia cea mai numeroasă dintre toate oraşele Indiei de Nord, atingând 53 000 de locuitori. Războinicul afgan Mahmoud Ghazni, cucerind oraşul şi luând întreaga populaţie în robie, atât bărbaţii, femeile cât şi copiii, îi vinde în Imperiul Persan la curtea regelui, ca muzicanţi, ori ca meşteşugari în diferite alte locuri. Era prima etapă în lungul drum al rromilor către lumea vestică.

                Importanţa povestirilor stă în faptul că arată legătura puternica dintre India, dintre moştenirea culturală indiană şi rromii de astăzi. Nu pot fi înţelese diferenţele dintre un rrom şi un nerrom (român, maghiar sau de oricare altă etnie) daca nu cunoaştem istoria rromilor, aşa cum a fost ea.

                Ce s-a întâmplat după plecarea strămoşilor rromilor din India nu se ştie nimic cu precizie. Existau, cu sigurantă, mai multe grupuri de rromi înrudite între ele şi care practicau meşteşuguri comune. Plecarea unor grupuri de proto-rromi către Persia şi de aici mai departe, nu s-a produs simultan, deoarece erau foarte mulţi. Trecerea lor a fost una lentă, petrecută în decurs de câteva sute de ani, deoarece resursele grupurilor de rromi erau limitate, iar deplasarea se producea în funcţie de locurile unde animalele puteau găsi hrana şi unde produsele meşteşugăreşti confecţionate de ei se puteau vinde.   

                Este un fapt bine ştiut că, în Ţările Române cei mai iscusiţi meştesugari erau rromii. Această iscusinţă a lor, în prelucrarea fierului în special, dar şi în toate celelalte meşteşuguri medievale, este foarte probabil să o fi deprins în Imperiul Persan şi în Imperiul Bizantin. Deplasările se întindeau pe distanţe mici, dintre cîteva localităţi, dar desfăşurarea lor în lăţime era considerabilă. Nu toţi plecau în acelaşi timp, ci într-un an avea loc plecarea unui grup format din fraţi, copii şi alte rude, iar după un anumit număr de ani îi putea urma acestuia un al doilea grup, ş.a.m.d.

                Sosirea vechilor rromi în ţările respective s-a realizat progresiv şi nu a cauzat o creştere mare de populaţie în locurile unde au ajuns, fapt care ar fi fost imediat consemnat de istoricii arabi sau bizantini.

                Pătrunderea rromilor în Europa - spun Gheorghe Sarău și Marcel Courthiade- s-a realizat pe trei căi, despărţirea lor producându-se în partea de est a Imperiului Bizantin, moştenitorul de drept al Imperiului Roman de Răsărit.

                Strămoşii rromilor, care constituie azi ramura “lom” sau “de nord”, şi-ar fi continuat drumul spre N-V prin Caucaz şi, pe latura de N-V a Mării Negre, Peninsula Balcanică şi de aici în întreaga Europă.

                Cei din ramura “dom” sau de “sud-vest” s-a îndreptat spre Siria, Palestina, Egipt şi celelalte ţări ale Africii de Nord, de unde, probabil, mici grupuri de rromi şi-au continuat drumul, traversând Mediterana în Spania (în timpul stăpânirii arabe).

                Cea mai numeroasă, ramură “rrom” sau cea “de vest” şi-a continuat drumul în Imperiul Bizantin, unde a rămas căteva secole, iar de aici, mai departe, în Europa Centrală şi de Vest.               Deplasarea rromilor către Imperiul Bizantin a fost, probabil, o consecinţă a înaintării turcilor selgiucizi în Armenia. Intrarea rromilor pe teritoriul bizantin a fost treptată, însumând mai multe decenii. Aici, rromii au primit numele de Athinganoi, denumire atribuită iniţial unei secte eretice prezente în Imperiul Bizantin în secolul al XI-lea şi care înseamnă de neatins (nu se recomanda contactul cu ei). Este posibil ca prin modul lor de vieţuire aparte şi prin neamestecul cu alte comunităţi, rromii să se fi asemănat cu adepţii acelei secte religioase şi, ca urmare, să fi primit aceeaşi denumire din partea populaţiei bizantine.

                În Bizanţ, se vorbeşte despre rromi într-o scrisoare a Patriarhului Constantinopolului, Gregorios II Kyprios (1283-1289), din care aflăm de taxele care trebuiau luate de la aşa-numiţii egipteni şi ţigani. Din Asia Mică, teritoriul Turciei de azi, rromii au trecut în Peninsula Balcanică, fapt petrecut, probabil, acum 700 de ani. Rromii sunt mentionaţi în mai multe locuri din Balcani.

                Pe teritoriul de azi al României, prima atestare documentară a rromilor datează de la anul 1385, când domnitorul Ţării Românesti Dan I dăruieşte Mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai înainte Mănăstirii Vodiţa de lângă Turnu - Severin. Între aceste bunuri, mobile şi imobile - donaţia lui Vladislav I către Mănăstirea Vodiţa, pe care o întemeiase cândva între 1370-1371-, se aflau şi 40 de sălaşe de “aţigani”/ rromi.

                Robii rromi ai Mănăstirii Tismana sunt amintiţi în toate confirmările ulterioare ale posesiunilor acesteia. În 1388, Mircea cel Bătrân donează ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, “300 de sălaşe de ţigani”, din secolul al XV-lea, toţi marii stăpânitori de pământuri având “robi ţigani”, atât domnul ţării, cât şi marile mănăstiri şi boierii.

                În Moldova, romii, sunt amintiţi prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruieşte Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de romi şi 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiţi romii mănăsti­rilor Visnevati (1429) şi Moldoviţa (1434).

                În Transilvania, între anii 1390 si 1406, sunt amintiţi 17 rromi de cort aflaţi sub stăpânirea unui oarecare boier Costea, a lui Mircea cel Bătrân, din Ţara Făgaraşului iar

în Moldova, la anul 1414, un act din 2 august, de la Suceava, îl aminteşte pe Alexandru cel Bun, care dăruieşte lui pan Toader Pitic, pentru “credincioasa lui slujbă”, trei sate. În Evul Mediu românesc, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, “cnejii de ţigani” erau etnici rromi şi aveau rol de intermediari între comunitatea rromă şi stat. De observat că textul documentului datează din anul 1414, dar se referă la o situatie existentă în trecut.

                În ceea ce priveşte sosirea romilor pe teritoriul ţărilor române, istoriografia română repre­zentată în principal de Nicolae Iorga, dar şi de alţi iluştri istorici români, face referire la faptul că romii au venit în Principatele Române odată cu invazia mongolă din anii 1241-1242.     În decursul Evului Mediu, romii din ţările româneşti au reprezentat o importantă categorie socială. Fie că era vorba de robi domneşti, robi mănăstireşti sau robi boiereşti, delimitarea categoriilor de rromi era realizată în funcţie de apartenenţa lor la stăpân.

           Romii erau departe de a constitui o po­pu­­laţie omogenă, însă atât documentele interne ale Ţării Româneşti şi Moldovei, cât şi relatările că­lătorilor străini care au luat contact cu realităţile din ţările româneşti, prezentau două tipuri de romi:sedentarii, care locuiau şi munceau pe moşia sau la curtea domnească sau a stăpânilor lor şi, romii nomazi.

                O problemă importantă o reprezintă originea acestei robii, pentru întreaga populaţie rromă. Desigur, existau sclavi în Evul Mediu timpuriu pe întreg cuprinsul Europei, precum şi în Asia, dar aceştia erau, în principal, prizonieri de război, care nu aveau posibilitatea să se răscumpere.

                În Tările Române, situaţia era diferită. Dacă erai “ţigan”, erai automat rob. S-a spus de către unii istorici că, românii ar fi moştenit instituţia robiei şi pe robii rromi de la vecinii lor din Răsărit - tătarii. În Evul Mediu, toţi rromii care veneau în ţară deveneau automat robi ai domnului, dar în a doua jumătate a secolului XIV şi la început de secol XV, când autoritatea domnească era încă slabă, boierii puteau înrobi uşor micile grupuri de nomazi paşnici aşezaţi pe moşiile lor. Cred că, un element important care să confirme ipoteza libertăţii iniţiale a rromilor ar fi o serie de libertăţi acordate de stăpânii robilor, între care, cele mai importante ar fi: libertatea de mişcare în ţară - robii seminomazi plătind doar o dare anuală către stăpâni - şi autonomia comunităţii, indiferent dacă era nomadă sau sedentară, în exercitarea dreptului de judecată intern.

                O mare parte a populaţiei rrome era deja aşezată în localităţi înainte de epoca dezrobirii. Mihail Kogălniceanu, în anul 1837, remarca faptul că rromii aşezaţi în sate şi oraşe aveau locuinţe stabile, că şi-au uitat cu totul limba, şi-au pierdut moravurile şi obiceiurile pe care le aveau ceilalţi rromi nomazi, astfel încât nu mai puteau fi deosebiţi de români.

                Până la eliberarea rromilor din robie, nu au existat măsuri speciale din partea statului în vederea sedentarizării lor, aceasta producându-se într-un mod natural. Statul şi particularii încep să-şi închirieze, pentru sume însemnate de bani, robii, care sunt tot mai mult folosiţi în agricultură, odată cu creşterea importanţei acesteia. Boierii tineri, care erau proprietari de robi, călătoresc în Europa şi învaţă la Universităţile din Paris, Viena, Berlin, iar când se reîntorc în ţară îşi dau seama că robia rromilor este o ruşine a ţării în faţa statelor civilizate şi încearcă să schimbe acest lucru.

                Ideea emancipării romilor a fost îmbrăţişată şi susţinută prin diferite articole sau studii la începutul secolului al XIX-lea de reprezentanţi de seamă ai Iluminismului românesc, printre care îi amintim pe: Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, dar şi din domeniul muzical - Protopsaltul Anton Pann. Practic, dezrobirea romilor a fost o componentă importantă a modernizării sociale a Principate­lor Române, fiind prima mare re­for­mă socială a acestora.

         ,,Regulamentele Organice,, - adoptate în Ţara Ro­mâ­nească şi Moldova în anul 1831, au menţinut robia romilor pe domeniul privat, necontestată la nivelul factorilor po­li­tici. Reglementările care intervin îi privesc doar pe romii statului, iar prin articolele 67 şi 95 din Regulamentul Organic al Ţării Ro­mâ­neşti şi articolul 79 din Regulamentul Organic al Moldovei, romii statului trebuiau să înde­pli­nească aceleaşi obligaţii fiscale ca şi oamenii liberi. De asemenea, conform articolului 95 al Regulamentului Organic din Ţara Româneas­că şi articolului 86 al celui din Moldova, se subliniază ideea sedentarizării romilor, pentru lichidarea nomadismului şi încadrarea lor într-un sector agricol sau meşteşugăresc.

         Adunarea Obştească Extraordinară din Ţara Românească a adoptat, în 1831, "Regulamentul privind îmbunătăţirea soartei romilor statului" care urmărea statornicirea şi de­prin­derea lor cu munca pământului.      

                După mo­de­lul acestui document, Adunarea Moldoveană a adoptat şi ea un document similar numit: "Regulament pentru statornicirea romilor", ca o anexă la Regulamentul Orga­nic. Documentul promova aşezarea romilor statului pe moşiile particulare, aceştia ob­ţi­nând astfel o serie de scutiri fiscale.

                În 1834, Ion Câmpineanu i-a eliberat din robie pe romii săi, pe care-i moştenise de la părinţi. Ideea emancipării a început să prindă contur, deşi fapta sa nu a avut un ecou similar prin­tre ceilalţi boieri proprietari de romi.

                Eliberarea rromilor din robie a fost prima mare reformă socială şi a durat aproximativ 20 de ani. În anul 1839, este desfiinţată interdicţia de căsătorie cu românii, respectiv cu româncele, iar în anul 1844 se interzice desfacerea cununiei dintre rob şi liber.                 Prima lege care a desfiinţat robia unei categorii de rromi a fost adoptată în Ţara Românească, la 22 martie 1843.

                În Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptată legea care îi elibera pe rromii aparţinând bisericii si manastirilor. Impozitele adunate de la ei formau un fond special destinat rascumpărării robilor pe care particularii îi scot la vânzare. La 14 februarie 1844, a fost votată legea prin care robii statului, atât cei aşezati în localităţi cât şi cei nomazi, deveneau liberi, dobândind aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi locuitori ai ţării.

                Câţiva ani mai târziu, la 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, se votează o lege prin care sunt eliberati din robie toţi rromii mitropoliei, ai episcopiilor, mănăstirilor, bisericilor şi ai oricărui alt aşezământ public. Legea nu prevedea nici o despăgubire. Impozitul pe care statul urma să îl încaseze de la persoanele eliberate, urma să servească la răscumpărarea robilor pe care boierii îi vor fi vândut.

                Barbu Ştirbei (1849-1856), noul domnitor al Ţării Româneşti după Revoluţia de la 1848, este interesat de problema robilor rromi. La 22 noiembrie 1850, a fost dată o porunca domnească, prin care se interzicea ca familiile de rromi să mai fie despărţite prin vânzare sau donaţie.

                Acelaşi domnitor promulga pe 20 februarie 1856, „Legiuirea pentru emancipația tuturor romilor din Principatul Românesc”, act normativ întocmit pe baza textului scris de Petre Mavrogheni şi Mihail Kogălniceanu, iar 155 de ani mai târziu, data de 20 februarie a fost declarată oficial Ziua dezrobirii romilor din România, prin Legea nr. 28 din 11 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial din 15 martie 2011.

                În Moldova, la cererea domnitorului Grigore Alexandru Ghica, Petre Mavrogheni şi Mihail Kogălniceanu au redactat un proiect de lege prin care se desfiinţa robia ultimei categorii de rromi robi, cea a “particularilor”. Legea a fost votată, la 22 decembrie 1855, de către Divanul Obştesc al ţării iar prin reforma agrară din anul 1864, din timpul lui Al. I. Cuza, unii rromi primesc pământ, devenind mici ţărani proprietari de pământ. Începând cu anul 1856, când au fost eliberaţi robii particularilor, rromii nu mai figurează în statistici, fiind consideraţi români.

                În total, în Ţara Românească şi în Moldova, trăiau aproximativ 200.000–250.000 de rromi, însemnând o treime din numărul rromilor din Europa.

                După “dezrobire” şi până la începutul secolului XX, se constată un proces demografic de emigrare a unor grupuri mici de rromi, care pleacă în ţări din Europa Centrală şi de Vest şi Rusia. Grupuri însemnate de rromi ajung şi în America, Australia şi Africa de Sud.

               Decizia “dezrobirii” din 1856 a lui Mihail Kogălniceanu a reprezentat cel mai important moment pe calea emancipării şi integrării sociale a ţiganilor din Ţările Române. Până la momentul desfiinţării robiei, marginalizarea şi excluderea socială a ţiganilor au creat, în timp, un important decalaj socio-cultural între populaţia majoritară şi comunitatea romilor.

                La fel ca oricare comunitate, şi romii sunt deschişi schimbării, evoluează şi îşi modifică valorile, comportamentul şi atitudinile. Dintre oamenii de cultură George Enescu, de exemplu, este cel care afirma că: „ …..pleacă şi el, în caz de-i duce muzicanţii la Bug”, cu referire la opoziţia faţă de potenţiala deportare a rromilor, iar I.C.Brătianu-preşedintelePartidului Naţional Liberal critica în termeni foarte duri deportarea rromilor din anii 1942-1943, într-o scrisoare adresată mareşalului Ion Antonescu (16septembrie 1942).

                La începutul secolului XX, rromii au cerut să fie consideraţi egali în drepturi cu ceilalţi români din România Mare, au solicitat drept la educaţie şi să fie împroprietăriţi şi abia după anul 1990, rromii au fost recunoscuţi oficial ca minoritate naţională. Deşi acest lucru a presupus câştigarea unor drepturi politice şi civile, totuşi, deteriorarea situaţiei economice şi sociale a a unei părţi importante a etniei rrome continuă, în mare parte datorită lipsei de educaţie şi barierelor sociale existente încă în societatea românească.

                Una din problemele stringente de rezolvat este acea de a da fiecărui copil rrom şanse egale la educaţie şi cultură, prin programul catehetic: ,,Hristos Împărtăşit Copiilor,, al Patriarhiei Române,, precum şi programele :,,Nu, abandonului şcolar,, sau ,,A doua şansă,,.

                Pentru multe minorităţi acest lucru este o străduinţă greu de obţinut din cauza barierei limbii şi a culturii. În România multe familii ale romilor nu trimit copiii la şcoală, fiindcă nu au învăţat limba română destul de bine. Există organizaţii care ar încerca să schimbe acest lucru prin a avea învăţători care să predea în limba (romani),în toate instituţiile de învăţământ românesc, pentru toate nivelele.

                Multe alte bariere există aşa cum demonstrează următoarele informaţii preluate de pe site-ul Partidei Romilor Pro-Europa:

• Mai puţin de o jumătate din romii intervievaţi au declarat afilierea lor etnică pe parcursul ultimului recensământ naţional. Peste 28% au declarat că aparţin populaţiei majoritare.

• 54% din romii intervievaţi vorbesc limba natală în familie.
• Doar 37% (1 din 3) din romii chestionaţi au absolvit şcoala primară, doar 6% (1 din 18) au absolvit şcoala secundară şi 1% au frecventat un colegiu.
• Unul din 5 romi nu vor trimite copiii la şcoală din lipsa de îmbrăcăminte decentă.
• Părinţii îşi trimit copiii în şcoli şi instituţii speciale (deseori pentru copii cu probleme mentale) pentru că ei consideră că "programul şcolar este mai uşor şi copilul poate să reuşească".

• Mai mult de jumătate din romii intervievaţi consideră că printre ocupaţiile tradiţionale (aşa ca meşteşugărit, vindecare, ghicit, etc.) doar comerţul şi muzica le poate aduce un venit.

Romii consideră că o persoană are nevoie de o sănătate bună (69%), noroc (66%) şi sârguinţă (53%) pentru a reuşi în viaţă. Asistenţa din partea statului este pe locul 4 după importanţă.

- Material realizat de  Inspector Principal Coroş Cristian – reprezentant D.J.C. Brăila în cadrul GLM de pe lângă Instituţia Prefectului Judeţului Brăila.-